Cuvinte

Cartea — o vioară singură

OakBranchOrnaments-GraphicsFairy1

         Pe dulăpiorul meu de lângă patul nearanjat, plin de puf alb-rozaliu al pernei mele cu animale, se afla o carte singură.  Lumina lămpii vechi îi evidenţia tristeţea.

         Deseori, atunci când mă trezeam, auzeam sunete specifice unei vioare,  o auzeam cântând. Cărţile — Gazda, Stephenie Meyer ; Oraşul Oaselor, Cassandra Clare, şi multe altele — îi ascultau cântecul de dor. Nu îi mai deschisem coperta timp de doi ani, nu îi mai simţisem foile fine, dulci, parfumate, nu-i mai privisem literele tipărite, cuvintele cu sentimente profunde.

         Aveam de gând să o deschid, însă cântecul nu mai avea să sune la fel. Devenea mai diferit. Alte note ascuţite apăreau, unele necunoscute. Cartea mea —o adevărată vioară singuratică?

Standard
Vise uitate

Mesajul

OakBranchOrnaments-GraphicsFairy1

         Totul era sumbru. Podul Brooklyn din Manhattan era iluminat de globurile albe strălucitoare. Biluţa colosală— Luna— începuse să se arate, de această dată, foarte timidă. Norii o ascundeau, ca în acele momente înaintea începerii unei piese fabuloase de teatru. Oamenii aplaudă, iar actorul îşi face intrarea, începând o nouă poveste. Asemenea Lunii. Ne uităm la ea perplexi, aşteptând să-i vedeam noul costum, croit de ea însăşi, şi să-i ascultăm noua poveste. De ce noua? Deoarece nimic nu este la fel ca înainte. Nici cele mai frumoase relaţii cu prietenii. Totul se schimbă, nu totdeauna mult. Însă şi acel puţin contează. Este o diferenţă.

         O picătură minusculă de apă căzuse uşor, mângâindu-mi obrazul rumen. Vântul, începu să bată nemilos. Mă uitasem spre cer din nou, concentrându-mă pe stelele minunate, simţind un miros familiar. Mirosul mă făcuse să-mi reamintesc în acest moment, zile lungi şi fericite, petrecute cu cei dragi. Îmi dusem mâna stânga în buzunarul hanoracului negru din material textil aspru şi scoasem la iveală o hârtie maronie, mototolită. O desfăcusem cu mâinile îngheţate şi priveam scrisul cunoscut al acesteia. Imaginea stiloului înmuiat în cerneală, alunecând uşor, mângâind hârtia, îmi apăruse în minte. Simţeam dragostea cu care acest om scrise mesajul:

         Când viaţa această mirifică, mi se părea atât de îngrozitoare, te întâlnisem pe tine. Lumina veşnică a sufletului meu. Fiecare secundă în care îţi priveam ochii, ceva mai frumoşi decât ai zeiţei Afrodita, strălucitori de culoare căprui, îmi schimbau opinia. Îţi mai aminteşti, acea zi în care ne cunoscusem? Acea zi ,atât de specială pentru noi? Acea zi, tot pe podul Brooklyn? 

         Fulgii graţioşi pluteau, se uneau, formând un dans diafan. Natura era atât de schimbată, diferită, neînţeleasă. Însă având tot aceaşi frumuseţe inexplicabilă. Îmi reamintesc când mâinile noastre se uneau instinctiv, încălzind tot trupul, şi mai ales sufletul. Momentele în care ne spuneam cuvinte simple, însă foarte semnificative. Acele trei propoziţii scurte, însă foarte frumoase: Ne naştem împreună. Murim împreună. Trăim, pentru totdeauna.

         De fiecare dată când pronunţam acele propoziţii, zâmbeam, însă fără un motiv anume. Simţeam cum inima noastră se unea, formând un întreg. Trăiam o iubire care se clădea, treaptă cu treaptă. Una care nu-i luase mult timp să devină ceea ce devenise. Ne iubim împreună, trăim împreună. Îți aminteşti?

         Acele momente, când îţi spusem că viaţa pentru noi este menită să fie trăită, sălbatic şi liber. 

         Continuă, şopteşte-mi cuvintele pe care ador să le aud. 

         Lacrimele mi se iviseră în ochi. Erau cele de dor. Doream să-l revăd, să-l îmbrăţişez… Avuse dreptate; trebuie să fiu puternică, să nu rămân învinsă la podea, ci să mă ridic să lupt. El plecase, de mult timp, într-un loc mult mai bun, numit cer

         Încă îi simt prezenţa. Nu a plecat. Cel puţin, nu pentru mine. El, încă este lumina veşnică a sufletului meu. Trăim pentru totdeauna. Îţi aminteşti?

         

Te iubesc.

Standard
Vise uitate

Visătoare

look_for_the_bare_necessities_of_life_by_ineedchemicalx-d6nhvy1

Roses_ornament

M-aş simţi jignit dacă toată lumea m-ar înţelege — Edgar Allan Poe

         Şedeam lângă lanul de grâu auriu. Vântul sufla domol , însă şuviţele mele nu refuzară să se mişte. Erau cu adevărat rebele! Soarele , adineauri aflat pe cer , începu să coboare , lăsându-şi iubita — Luna — să-şi arate frumuseţea. Ce poveste tristă au aceşti doi aştrii! Soarele aşteaptă în fiecare zi cu zâmbetul pe buze ca Luna să apară , dar se dă păgubaş  atunci când ea are să vină. Deşi ei se întâlnesc rareori , atunci când o fac , o lume întreagă îi priveşte ţinând în braţe persoanele iubite , cum se sărută. Eclipsă. O poveste tristă cu un sfârşit frumos. Chiar romantic. 

         Cum spusem de odinioară , şedeam lângă lanul de grâu auriu , privind  imaginile motorii , de asemenea liniştite , calme. Ochii mei păreau fixați pe un anumit obiect , dar nu erau! Priveam în gol , gândindu-mă la ceva anume. Nu ştiam sigur la ce! Singura modalitate de a afla , era să continui ceea ce am început. Până la urmă , nu-i frumos să renunți la ceea ce ai început!

         Prima stea apăruse indiscretă pe pânza cea neagră. Era însoțită de un val răcoros care se lăsase subit peste lanul de grâu. Simțeam frigul prin cămaşa mea cu carouri albastre şi roşii. Una care spre mirarea mea este creată dintr-un material textil gros , călduros. Lumina puternică începu să devină una slabă. Poate că vă întrebaţi , ceea ce şi eu fac ; care este motivul pentru care îndur frigul acesta straşnic. Este unul foarte simplu : visez … cu ochii deschişi. Nu este un lucru imposibil! Aşa cum nici visul nu este o aspiraţie irealizabilă„. Visul este ceea ce ne dorim noi să fie ; un gând , o idee , o succesiune de imagini , o dorinţă , o ceea ce vrei tu! Înţelegi , micuţe visător?

         Continuasem să privesc noaptea şi acea biluţă colosală , puternic strălucitoare şi grandioasă. Luna. Visam la diferite scenarii. De dragoste. De dor. Unul în care ne aflam tu şi eu. Nu mai eram tristă! Erau doar imagini haotice , în care ne reîntâlneam , ne povesteam unul altuia lucruri care le făcusem în ultimii doi ani. Dar mai presus de toate acestea , o imagine în care ne declaram sentimentele. Da , încă ne iubeam. Încă eram acei doi îndrăgostiţi de acum doi ani. Doi , un număr care spune foarte multe. Amândoi ne-am păcălit pe noi înşine , spunând că noi nu ne potrivim , că nu suntem făcuţi unul pentru celălalt. Dar , era oare adevărat? Când inima mea pare să ţi-o accepte doar pe a ta? Bineînţeles că nu! Ştiai acest lucru , însă nu mi-ai mărturisit şi mie. Voiai o pauză , una care s-a dovedit prea lungă. Visele nu sunt întâmplătoare şi nu mint! Tânjeai să mă zăreşti din nou. Să simţi mirosul de flori din părul meu moale şi buclat. Eram nedumerită deoarece nu-mi mărturiseai sentimentele faţă de mine. De ce au devenit sentimentele — care ar trebui să fie frumoase sau triste — , un subiect de care să ne fie frică să vorbim? Ne era ruşine … sau doar nu doream să arătăm „ridicoli„? Dacă stupidul răspuns ar fi fost acela , de a nu părea ridicoli , vă consider nişte prostuţi. Cel mai ridicol lucru este să nu-i spui acelei persoane ceea ce simţi. Să pierzi o ocazie ca aceasta.

         De această dată , privirea mi se aţintise supra cerului înstelat. Adineauri , pe boltirea neagră se afla doar o stea , care prinse curajul de a se arăta. Acum , sunt mult mai multe. Îmi reamintesc când mama îmi povestea că după ce viaţa noastră se scurge , o nouă stea se naşte. La fel şi atunci când noi ne naştem. Noi reînviem o stea a altei persoane. Sunt sigură că ceea ce v-am spus despre stele nu este adevărat. Te-am avertizat că sunt o visătoare!

         Să termin această povestire cu ceva frumos : vreau să-ţi spun , micuţe visător , că trupurile noastre sunt făcute pentru a muri , iar sufletele noastre pentru a trăi în eternitate. Păstrează-ţi sufleţelul frumos , căci ai doar unul!

                                                                                                                                                                                                                                                                                          

© All rights reserved

My work is copyrighted and may not be used without my prior written permission.

Standard
ENGLISH

Lost

Lost_by_iNeedChemicalX

Roses_ornament

         It was snowing. The graceful snowflakes slightly fell, uniting and creating a dance that was never seen before. The nature was changed , as I am. I’ve changed myself terribly. I wasn’t the happy  child with those big dreams from yesterday. I’ve become a woman , unready for this change.

         I was walking alone on the snow wich creaked under my feet. I was trying to calm my loneliness. My feelings have become stronger. I couldn’t beat them. I miss the days when everything could be defeated. The days when everything could  be forgiven.

         I was discontented. I thought that everything happens from my fault.

         Friends started to call me weird. It was true! I clogged alone in sadness. Loneliness.

         I was living in an indescribable world. Something more beautiful than the sad reality. One in wich I loved. And I was loved. By him. My eyes had tears with different feelings when I said his name , or just called him  ‘him‘. I wanted to meet him again , to feel his coarse and warm  hands touching my cold body. I wanted to feel his soft and wet lips with caramel flavor.

         I lied myself that he will come back , telling me he loves me , calling me darling.

         When you true love , you don’t give up. You wait even for the most horrible answer.

         Now , I’m lost. No one knows me. I’d chosen to begin another life. A life wich belongs to another person.

         Not mine.

Please come back! I miss you. I miss ‘us’.

Standard
Vise uitate

El , Ea

       54252

Era miezul nopţii. Mă ridicasem de pe scaunul pe care obişnuiam să stau pentru a scrie poveşti. Îmi târam picioarele încălţate cu papucii roşii greu , fiind obosită după o zi lungă. Stinsem uşor flacăra lămpii cea vechi care se află pe masă , şi mă aruncasem în pat.

Ochii mi se închiseră involuntar. Nu eram uimită de acest gest.  Îl aşteptasem.

Totul devenise sumbru , subit luminându-se. Mă vedeam pe mine , în mijlocul unei străzi întunecate. Felinarele nu păreau să funcţioneze. Erau stinse. Alergam fără motiv. Cel puţin aşa observasem eu. Doream să mă opresc , însă nu aveam control asupra propriului corp. 

         „Ar trebui să o urmăreşti, zise o voce din necunoscut.

Corpul meu , vorbeşte?

Nu aveam de gând să ascult sfatul vocii. Doream să-i spun Nu ! Nu vreau!”. Dar oare , eu făceam alegerea? Nu.  Picioarele începuseră să mi se mişte iar , de această dată accelerând. Mă uitam în jurul meu , pe cer. Locurile unde ochii mei doreau deobicei. Cerul era înstelat. Pe el se aflau cusute stele de diferite culori. Majoritatea fiind puternic strălucitoare.

Realizasem brusc că mă aflu într-o pădure. Cum şi când am ajuns aşa departe? Nu ştiu. Pădurea nu era aşa de sumbră cum mă aşteptasem să fie. Era luminată de diferite plante. Foarte ciudate , pot spune. Era diferită de cea din realitate.

         „Aşteaptă!” strigă o voce cunoscută.

Nu doream să mă întorc. Încercam să-mi înving curiozitatea , însă nu reuşeam. Nu o puteam controla. Era o altă înfrângere între mine si curiozitatea. Recunosc , nu mă întoarsem , însă făcusem ceea ce-mi spuse vocea cunoscută. Să aştept. Să-l aştept. Era o voce de băiat.

Îi auzeam gâfâitul. Era mult mai aproape decât mă aşteptam să fie. Simțisem cum se aplecă , gâfâind din nou , având ambele mâini pe genunchi.

         „Mulțumesc!” zise el.

Vocea lui… Îmi suna cunoscută. Era asemănătoare unui băiat pe care o iubeam să o aud. Sunt sigură că era aceea. O cunoşteam. Ştiu că o cunoşteam.  Alesem. Doream să mă întorc. Să-i văd chipul.

Era el.

Avea încă acel păr uşor buclat , negru şi ochii săi misterioşti. Nu-l mai întâlnisem de mulți ani. Îmi fu dor să-l întâlnesc. Să-l îmbrățişez. Să-l … Ah!

Îl iubeam.

         Mi-a fost dor de tine!”  zise el ridicându-mi  încet bărbia.

Fluturi îmi apăruse în stomac zbătându-se pentru a găsi ieşirea. Picioarele mi se lăsau încet jos. Mă apropiasem de el şi îl sărutasem. Buzele acelea moi… Acuma le simțeam mai bine. Îmi întinsem mâna stângă prinzându-l mai apoi după gât. Îi simțeam părul aspru.

Ochii începuseră să-mi lăcrimeze.

         Doamne , îmi spusem fericită în sinea mea , ce minune!”

Se îndepărtase un pic pentru a lua o gură de aer. Nu încetasem. Îl sărutasem din nou , de această dată sfârşind plângând pe umărul său. Aveam să-l întreb atâtea chestiuni …

         De ce ne-am despărțit? Ai plecat din inima mea , lăsând un gol în urma ta… Simt recele trecându-mi prin acel spațiu . Spațiu rezervat pentru tine! „

Mă strânse mai tare de mână , cu cealalta ştergându-mi lacrimile. Ochii lui deveneau sensibili vãzându-mă astfel.

         Nu pot iubii lucrurile mărețe. Nu sunt pregătit pentru ele. Nu te merit! „

Lacrimile începuseră să-mi curgă mai repede. De această dată formând un izvoraş. Lucru măreț? Eu?! Nu...

          Te rog… „, şoptisem eu.

         Te iubesc , şi întotdeauna o voi face! Nu te voi uita nici dacă aş fi obligat să o fac. Mi-aş risca viața să te întâlnesc din nou. Aş muri doar pentru a te avea alături!

Sunt doar minciuni. Totul este o minciune , şi aşa va fi mereu.

Îmi strânsem pumnul şi-l îndreptasem spre el. Îl lovisem foarte tare. Dar abia atunci dedusem că mă lovisem pe mine.  El era în mintea mea.  Şi nu puteam să-l scot din ea. Era o parte din mine.

Visam.

Mă trezisem brusc , ridicându-mă din pat. Îmi pusem mâna pe faţă , pe obraji. Erau umezi. Oglinda veneţiană era în faţa mea. Nu ezitasem să mă privesc. Doar pentru câteva momente. Eram tot eu , fata cu părul şaten-creţ şi ochii căprui. Dar eram schimbată. Simţeam acest lucru.

Devenisem mai sensibilă.

Din cauza lui. Minciuni.

Standard
Vise uitate

Pierdută

Imagine

         Ningea. Fulgii graţioşi picau uşor , unindu-se şi formând un dans nemaivăzut. Natura era schimbată , asemenea mie. Mă schimbasem cumplit. Nu mai eram copilul vesel cu acele visuri măreţe de ieri. Devenisem o femeie , nepregătită de această schimbare.

         Mergeam singuratică pe zăpada care scârţâia sub picioarele mele. Încercam să-mi alin singurătatea. Sentimentele  deveniseră mai puternice. Nu puteam să le înving. Îmi era dor de acele zile în care totul putea fi învins. Zilele în care totul putea fi iertat.

         Nu eram împăcată. Aveam impresia că totul se întâmplase din vina mea.

         Prietenii începuseră să mă numească ciudată. Era adevărat! Mă înfundam singură în tristeţe. Singurătate.

         Trăiam într-o lume de nedescris. Ceva mai frumoasă decât realitatea tristă. Una în care iubeam. Şi eram iubită. De către el. Ochii mei năşteau lacrimi cu diferite sentimente atunci când îi pronunţam numele  sau doar îl numeam el. Tânjeam să-l întâlnesc din nou , să-i simt mâinile aspre şi calde atingându-mi corpul rece. Doream să-i simt încă o dată buzele moi , umede  cu gust de caramel.

         M-am minţit că va veni înapoi , spunându-mi că mă iubeşte , adresându-mi-se cu iubito.

         Când iubeşti cu adevărat nu renunţi. Aştepţi până şi cel mai oribil răspuns.

         Acum însă , eram pierdută. Nimeni nu mă mai cunoştea. Alesem să încep o altă poveste. O poveste care-i aparţinea unei alte personalitate.

         Nu a mea.

Te rog să te întorci! Îmi este dor de tine. De noi.

Standard